Știi cum mănânci un elefant?
Bucată cu bucată…
Nu mai cred că putem crea revoluții și schimba sisteme, dar cred în puterea fiecărei interacțiuni și a fiecărui copil de a crește frumos și a dezvolta relații umane sănătoase.
Mi-am propus să lucrez cu și la responsabilitatea individuală, la creșterea încrederii individului în forțele proprii, în rolul său în programul său de viață, și asta cât mai devreme în procesul nostru de formare și dezvoltare personală.
Cum schimbăm lumea? Fiecare copil de azi va deveni adultul de mâine, sper cu cât mai performant și pregătit pentru progrese și evoluție….
Cred în educație și că, mai ales acum, în era asta a informației și vitezei, avem nevoie de educație și de o busolă internă mai mult ca oricând.
Dar nu o educație rigidă care să ne ofere cunoștințe perimate printr-un proces anost, de durată, depersonalizat și depersonalizat. Cred într-o educație care să ne ofere cadrul pe care așezăm apoi toate competențele care ne ajută în scopul nostru și mecanismele de selecție și însușire a acestor competențe, precum și transpunerea lor în practică.
Cred într-un demers educațional care să permită copiilor să-și prețuiască, mențină și hrănească individualitatea și pasiunile și motivația de a se dezvolta și a-și trăi viața la potențialul lor maxim.
Implicarea, hărnicia, simțul răspunderii, curiozitatea, profunzimea în demersurile intelectuale sau a unor teme esențiale precum iubirea, prietenia, fragilitatea, destinul, potențialul, compasiunea, auto-actualizarea, sunt consecințe ale competenței și eficienței personale pe diverse planuri.
Încrederea în sine este o construcție, iar competența confirmată prin acțiuni și rezultate, recompensează prin întărirea încrederii.
Haosul din sistemul educațional tradițional, lipsa modelelor și a cadrului de exercitarea și practicare a diverselor competențe pentru viață erodează această încredere în sine și anesteziază responsabilitatea și orientarea către acțiune.
Ne confruntăm apoi cu copiii debusolați, lipsiți de viziunea propriului destin, cu dependențe de tehnologie, cu obiceiuri alimentare nesănătoase, cu incapacitatea de exercitare a liberul arbitru într-un mod armonios cu cei din jur, cu un vocabular redus și dificultăți de a-și gestiona și comunica nevoile și emoțiile.
Este școala menită să hrănească individualitatea și potențialul fiecărui copil?
Din punctul meu de vedere se poate întampla, doar accidental, pentru anumiți copii, în anumite contexte și prin norocul de a avea anumiți profesori și mentori.
Părerea mea este că școala nu a fost niciodată gândită ca să producă personalități, sau să susțină și să promoveze unicitatea. Dimpotrivă.
Tu ce părere ai?
Ce alte opțiuni ai pentru a-l susține pe copilul tău, pe drumul său?
