Lipsa de implicare și consecvență – a mea, sau a altora (cel mai des
), este una dintre problemele de care m-am lovit cel mai des în diversele relații și roluri pe care le-am avut sau încă le mai am: părinte, partener(ă), angajat(ă), manager, cetățean, prieten(ă), fiică/fiu sau vecin(ă).
Eu și majoritatea părinților cu care interacționez ne dorim de la copiii noștri să fie altfel, mai implicați, mai responsabili, mai consecvenți decât adulții pe care-i vedem astăzi în jurul nostru sau chiar decât noi înșine (deși nu recunoaștem asta ușor sau de o manieră constructivă 😊).
Cum procedăm în majoritatea situațiilor, cu aceste nobile intenții?
De cele mai multe ori – formulăm așteptări, cerințe, presiuni sau plângeri: „fă-ți curat în cameră”, „spală-te pe dinți”, „fă-ți temele”, „citește”, „ar trebui să fii mai ordonat”, „ar fi indicat să citești mai mult” sau „nu strângi niciodată după tine” etc.
Și creăm rezistență sau sentimente de inadecvare.
Cui îi place să îi să spună ce să facă sau să fie criticat?
Ce am putea face diferit?
#1. Să aducem claritate și aliniere asupra viziunii/ regulilor/rolurilor și responsabilităților în familie și în viața personală.
#2. Să instituim obiceiuri. Conform zicalei „cu o floare nu se face primăvară”, este important ca acțiunile să fie consecvente în funcție de momentul în care se dorește atingerea unui rezultat. Ce este important să facem și cine anume și când pentru a avea împreună o casă ordonată și curată? Asta după ce am clarificat în prealabil (la punctul #1) ce însemnă pentru toți „o casă curată și ordonată”. O să fii surprins(ă) că fiecare poate să înțeleagă altceva.
#3. Să avem un mecanism de urmărire și (auto)reglarea a progresului și soluționare a conflictelor. Ce se întâmplă când cineva nu-și face „treaba”? Cum se rezolvă „conflictele”? Cum se ajunge la o soluție? Cu cât învățăm mai de timpuriu să ne aliniem pe o viziune comună, să ne asumăm roluri și responsabilități și apoi să ne aliniem acțiunile și obiceiurile cu acele roluri, cum rezolvăm conflicte etc., cu atât ne scutim de suferință pe noi și pe alții în viața de adult.
Eu personal nu am întâlnit sau văzut companii sau oameni de succes care să nu stăpânească partea de claritate, de acțiune, obiceiuri sau de monitorizare progres și acțiuni corective.
Sau echipe care să funcționeze bine în absența acestor elemente sau a oricăruia dintre ele.
Personal cred că dacă o familie nu funcționează ca o echipă, nu are cum să fie bine pentru ea ca ansamblu și nici pentru fiecare membru în parte. Sentimentele de iubire și recunoștință se vor estompa sub presiunea criticilor, frustrărilor și resentimentelor venite din lipsa coeziunii, a clarității, a unei viziuni comune, a unei contribuții constante.
Tu ce crezi? Este indicată o abordare de tip „management de echipă” și în familie? Ce anume este nevoie să se întâmple în familia ta ca să funcționeze ca o echipă de succes?